conform unor reguli stricte la care cu toții întelegem că trebuie să aderăm, vă rog să mă credeți pe diacritice și pe drept cuvânt tastat că cele ce urmează sunt fictive și orice asemănare cu situații sau persoane reale este pur întâmplătoare. Înțelegeți!
Stagiu de Chiru. TM
Pacienta stătea acolo, pe pat, cu niște admirabile dovezi ale intervențiilor chirurgicale pe care le-a suferit de-a lungul timpului. Multe și mari. Pun pariu că ieniceri ”copii ai lui Allah” - vorba poeziei - ar fi fost rușinați să vadă ce cicatrici demne de războinic branduia bătrânica aia pe abdomen.
O anamneză scurtă, terminăm, dăm să plecăm și când cooooloooo, hop îl scapă gura. ( Cum adică pe cine? Pe el, colegul spiritual-ortodox, căruia să-i spunem Pafnutie ca să îi apărăm identitatea. ...și oricum totul e fictiv, eu spun o poveste, un basm TM). Începe Pafnutie și îi spune pacientei cum că i-a văzut el cartea de rugăciuni de pe noptieră și că foarte bine face că se roagă, că fără nu se poate! doar ăi de sus o pot ajuta bla bla bla, prostii de genul ăsta. Chirurgii care au făcut eforturi lăudabile sunt, înțelegeți dumneavoastră, doar niște nimicuri, ei oricum nu contează, ci doar ce e în cartea există și contează.
Judecând la rece, e de-a dreptu' stupid. Nu s-o fi rugat destul de tare sau de bine (”harder, faster, now change hands!” cum zice prietenul meu cu nume sinonim cu o funcție matematică - pur fictiv totul, pur fictiv, TM, TM), de aia avea pacienta trei ”crăpăuri” pe burtă. Nu?
Și cum este acceptabil în spitalele românești - fictive desigur, după cum am enunțat mai sus, pur fictive, fiindcă eu aici spun o poveste - să îi spui asemenea lucruri unui pacient? Parcă ni s-a tot spus - fictiv, fictiv - că nu avem voie să-i intervenim pacientului asupra sistemului de valori și credințe.
Eu - un eu fictiv, bineînțeles, nu eu, eu ! TM - dacă aș dori să-l felicit pe vreunul pentru bunul simț și ateismul de care dă dovadă, aș fi mai apoi întâmpinat cel puțin cu mustrări.
And, scene!
